PROLOG
- Il pierdem! Tipa cat putu de tare doctorita…
Dupa aproape 20 de ani in slujba sanatatii, isi dadea putea da prea bine seama cand pierde un pacient. Sub ochii ei, in mainile ei, atat de multi isi dadusera duhul in dubita rosie, atat de lipsita de suflet. Nu era nici primul si cu siguranta, nici ultimul. Doar ca de fiecare data cand se intampla asta simtea o durere imensa, un gol inexplicabil si... dupa tura de garda ajungea acasa plangand. In inima ei, era o razvratita impotriva sistemului precar, insa mult prea slaba pentru a se exterioriza. Si mult prea puternica pentru a renunta.
Sirena vuia sfasietor lovind fara mila fulgii mari. Noaptea era atat de trista, iar el nu mai simtea nimic. Ciudat, le vedea si le auzea in acelasi timp. Si vedea cum se clatina perfuziile, le auzea strigand panicate si nu intelegea de ce doctorita il apasa pe piept atat de tare cu podul palmelor. Se vedea intins pe musamaua maro, legat de chingile care nu il lasau sa cada. Nici asta nu intelegea, se simtea atat de bine… Cealalta femeie striga la sofer sa mearga mai cu viteza. Batea cu pumnii ei mici in gemuletul din plexiglass. Ce au femeile astea? Si de ce m-au legat?
O spuma alburie I se ivise in coltul gurii, insa el nu mai putea sa se vada. Vedea doar un punct luminos rosu gonind pe strazi. Simtea o caldura atat de placuta. Urca tot mai sus, apoi punctul rosu devenise o licarire, din ce in ce mai imperceptibila. Apoi liniste. O liniste atat de profunda cum nu mai intalnise. O liniste binefacatoare neinteleasa. Doar liniste… si intuneric.
CAPITOLUL 1
Trecuta putin de 30 de ani, era o femeie frumoasa. Atitudinea ei era atat de mandra. Isi cladise in ani imaginea de femeie puternica. Suvitele blonde ii cadeau perfect drept pe spate, putin peste umeri. Cand isi intorcea capul spre vreun interlocutor, acestea se unduiau la unison, o sincronizare atat de perfecta intre acele milioane de fire de par stralucitoare.
Taiorul de un rosu aprins i se cambra perfect pe talia subtire, atat de mult incat imaginatia oricarui barbat sanatos alerga departe. Gulerul camasii, de un alb imaculat, usor ondulat, se aseza perfect peste gulerul sacoului. Cei trei nasturi descheiati nu puteau sa nu atraga privirile…decolteul generos lasa sa se vada atat de mult si in acelasi timp atat de putin. Mereu i-a placut sa se joace cu ele. Cu mintile lor.
Fusta, putin deasupra genunchilor, de culoarea sacoului, lasa sa se vada exact atat incat sa o doresti. Ii placea sa fie misterioasa, adora misterul…si stia ca este adorata. De ei. Credea in farmecul ei irezistibil si stia ca daca vrea, poate avea orice barbat. In afara de Mihai.
Pantofii, din piele intoarsa, negri, atrageau atentia prin simplitatea lor. Si prin acel stralucitor diamant legat de un lantisor negru. Si fara discutie, nu putea trece neobservat tocul cui de 6 cm. Nu era o femeie scunda, dar fiind putin mai inalta, ii dadea incredere in ea. Nu ca nu ar fi avut.
- La etajul 7, multumesc.
Usile liftului s-au deschis intocmai ca o copertina pentru a-i face loc. A pasit hotarata printre ei, cautand ceva in poseta alba, minuscula. Nu cauta nimic.
- Buna dimineata doamna Anghel!
- Buna dimineata Florine, ce faci? O replica fugitiva, aruncata parca, dinadins, din complezenta. Parea atat de ocupata si atat de plina de viata. Atat de zambitoare. Simtea cum privirile lor se intorc admirativ, fara insa a indrazni macar sa se gandeasca vreunul dintre ei sa o cucereasca. Era…Doamna Anghel.
Se felicita in gand ca il alesese, ca avuse incredere in el. Mihai e un croitor minunat.
