STRĂINUL

 PROLOG

                    O aromă primăvăratică îi umplea nările și cu nesaț o savura. Mașina și-o parcase pe aleea de deasupra plajei...cu sandalele în mână se plimba pe plaja încă goală, imaginându-și că peste câteva săptămâni nu va avea loc să treacă de la faleză până la mare. Aprilie. 08.
                   Nu s-ar fi putut obisnui nicicând într-o zona de munte, a încercat, aici crescuse, aici și-a trăit tinerețea, prima iubire, primul fior al buzelor sarutate de culmea, un străin, aici l-a simțit...chiar aici, unde se așezase, lângă stabilopozi...își vedea și balconul, cu ușa întredeschisă, perdeaua fluturând în adierea brizei...De obicei, de acolo îi facea cu mâna. Florin. Străinul pe care l-a alungat...

CAPITOLUL I

                - Drepți! Pluton culcat! Înainte târâș...marș!!
                - Ofițeri de marină vreți, infanterie o să învățați întâi, că dacă ajungeți pe uscat, ce o să vă faceți?
                Simțea cum în bocancii grei îi ard degetele picioarelor, cămașa i se lipea de trup, era vlăguit și încerca pe cât posibil să o murdărească cât mai puțin...mâine trebuia să fie imaculată.
                - Frate, nu mai pot...îi șopti răcanului din stânga...ma duc naibii acasă, tata e primar la Cogealac, m-am certat cu el să vin la marină, eu plec acasă, da îi bag una în frunte înainte să plec cretinului ăstuia...cum îi zice?
            - Stai frate, ești nebun? N-ai auzit de locotenentul Mardare? Ăsta te bagă la batalionul disciplinar...rezistă frățioa...
                - Mardare! Cine a zis Mardare?!
                Așa cum era, culcat pe podeaua din scânduri, ridică după cateva secunde mâna, cu privirea în jos, de parcă era condamnat la moarte.
                - Daca permiteți...
                - Nu permit nimic! Student drepți! 
                 Se ridică instantaneu și nu puteam să nu observ cum tremura...era slăbuț, iar cămașa îi ieșise din pantaloni și fără să vreau am zâmbit în sinea mea...era puțin comic așa, cu pantalonii scurți, cămașa largă, udă de transpirație...și pariez ca și bocancii îi erau mari.
                - Ce povești povestești despre "Mardare", ca și cum ne-am fi lovit ranițele în academie? Asta în timp ce eu vreau să fac oameni din voi??
- M-a întrebat colegul meu cum vă numiți și i-am spus, eu vă cunosc de anul trecut, când am dat examen și nu am intrat...
                 - Și cine e colegul tau atât de interesat de cum mă cheamă? Și daca era atât de interesat, de ce nu a aflat până acum, într-o săptămână de când sunteți aici? Colegul lui, drepți!
                  - Da! am spus ridicându-mă. Eu sunt! Și vă rog să-l lăsați în pace, el nu are nicio vină, mă numesc Florin Anton și îmi asum toată răspunderea! 
                   - Băiețel...imi spuse cu toate că era cu vreo 7 ani mai mare decât mine, tu nu te numești Florin Anton, tu ești student Anton și atât. Plutoon, om la apă!!
                      Asta era prima regulă pe care o învățasem, când e "om la apă", toți, la ordin, trebuia să sărim să-l salvăm. Așa cum și ceilalți știau, au sărit unii peste alții în băltoaca din port. Am avut intenția să fac la fel dar o mână fermă mă prinse de braț...
                     - Tu nu, Florin Anton, așa cum îți spui...am grijă de tine să nu răcești, pentru că nu o să mai poți face de cart la noapte. De la 22 la 04.
                      Era mândru, într-un fel, când studentul din anul III îl strigase din capătul holului.
                    - Care ești Anton?
                    - Eu, strigasem.
                    - Băi, tu așa răspunzi? Zici eu sunt, student în anul I Anton, care-mi torn în cur beton! Ia să te aud!
                    - Eu sunt, student în anul I, Anton.
                    - Care? care? Hai, continuă!
                    - Care-s văr cu Marcu, de-i trage-n cur lu' mă-ta cu arcu' ! Boule!
                      O oră am spălat culoarele de la etajul doi, plus că le-am lustruit, dar am fost bucuros că nu am luat bătaie, cu toate ca era cât pe ce. 
                       Într-un târziu mi-a fost înmânată arma, și studentul caporal, cel pe care-l schimbasem, îmi arătă și postul.
Îmi imaginam că voi fi pe un vas, în leagănul valurilor, macar asemănător cu cel pe care făceam instrucție, în așa-zisul port. Colegul "mai mare" m-a condus de umeri, la colțul clădirii. "Atenție la pupa", îmi spuse, plecând super distrat de gluma ce o făcuse.
                      "Arma" era o imitație din lemn a unei puști din secolul 19, tocită și înnegrită de atâtea "carturi", iar timona ce speram să o păzesc era un fel de gheretă din plasă de sârmă, cât să încapă o singură persoană, amplasată între clădirea cu dormitoarele studenților din anii superori și gard. Am înțeles că trebuia sa păzesc ca nimeni să nu intre in interior, fiind o unitate militară. Și tot mă simțeam util. 
                       Înțelegându-mi scopul, mă simțeam bine, apărând, eu singurel, un sector al unei unități militare de posibili vrăjmași.
                      Chiar daca ploua. Mărunt.
                      Nu credea că se poate ațipi în picioare, dar tocmai o făcuse, sprijinit de gheretă. L-au trezit larma și râsetele ce veneau de dincolo de gard. Scoase telefonul din buzunar și se uită la ceas. 02:25. Nu-i venea să creadă că a dormit atât când, deodată, vocile ce păreau că se apropie s-au oprit brusc. Acum erau doar șoapte, aproape insesizabile.
                       Pe gardul înalt, din piatră, își făcu apariția o siluetă, sări în curte, apoi încă una, urmată de alta. Nu știa cum să reacționeze, vreo șase persoane săriseră gardul și acum se furișau pe lângă acesta, prin porțiunile mai slab iluminate.
                     - Stai! La cât de emoționat era, nu știa dacă chiar strigase sau și-a imaginat.
                     - Stai bă, n-auzi? 
                     - 'te dracu de biban, auzi dinspre ei, apoi chicote.
                     În clipa următoare o luă la fugă spre ei, pseudoarma i se desprinse din curea și căzu în spate, dar nu se opri. După câteva zeci de metri era aproape lângă ei, apoi,  cu un ultim efort, reușise să-l prindă pe cel mai slăbuț. Îl culcă la pământ și se pregăti să-l lovească cu pumnul.
                     - Florin, stai, nu da! Sunt eu, colegul tău, am vorbit la instrucție de Mardare, ai uitat?
                     îl întoarse cu fața în sus și da, era chiar Irimescu, colegul de suferință și nu în ultimul rând, de clasă.
                     - Băi tâmpitule, ești sănătos la cap? Tocmai pe lângă mine v-ați găsit să săriți? Să merg la arest din cauza voastră?
                     - Nu mă lovi, am fugit în oraș cu cei din anul IV și ei au propus să intrăm înapoi pe acolo, știau că de cart e pus unul din anul I, care nu prezintă pericol, adică tu. 
                     - Tâmpitule, dacă vă prindea ofițerul de serviciu? Vă băga pe toți la arest, inclusiv pe mine!
                     - Știu Florin dar...
                     - Care ești bă acolo? se auzi o voce dinspre poligon? Vino-ncoa!
                     Laurii de pe cozorocul caschetei albe, de ofițer superior, străluciră pentru o clipă în bătaia luminii. Se apropia.
                    - Florin, e ofițerul de serviciu pe unitate, îi șopti Irimescu...am pus-o amândoi.
                    Într-o fracțiune de secundă luă decizia. Se ridică de pe el și-i șopti:
                    - Fugi, Irimescule.
                    Irimescu se conformă. O luă la goană nebunește printre tufișurile și boscheții din curte, apoi pe alee, spre dormitoare, nemaipăsându-i că aleea era luminată.
                    Cascheta se apropia din direcția opusă. Amenințător.
                    - Raportul!!
                    - Raportez! Domnule comandor, sunt studentul Anton și în timpul serviciului meu nu s-a întâmplat nimic deosebit!
                    - Anton zici, ahahah, ăla cu betonul, ahahaha! Cum nimic deosebit, măi beton? Cine era ăla care a sărit gardul?
                    - Raportez, nu-l cunosc! Când v-a auzit a reușit să scape și a fugit! Și nici daca l-aș vedea, nu l-aș recunoaște...e întuneric, vedeți...
                    - Aaa, da? Și de-asta ți-a spus "Florin"? A bănuit el așa că te-ar chema Florin, nu?
                    - Raportez, nu știu de ce mi-a zis Florin.
                    - Înțeleg, te cred pe cuvânt. Da ia zi-mi, de curiozitate, cum zici că te cheamă?
                    - Florin Anton, să trăiți!
                    - Ahahah, gata știu, ăla din construcții, ahahah. Dar arma! Unde ți-e arma, student Anton?!
                    - N-am avut armă, ci doar o bucată de lemn. Mi-a căzut când alergam după ei...
                    - Păi tu dacă de o bucată de lemn nu ai putut avea grijă, cum poți avea de o armă adevărată? Lasă...o să explici asta mâine, în consiliul de disciplină. Florin Anton zici, ahahah...
                    Se făcuse ora 3 când a ajuns în dormitor și cu un calcul simplu, mai avea două ore de somn până la programul de înviorare. Își puse telefonul să sune la 04.45, să aibă timp să-și calce cămașa, sperând că se va usca până dimineață, ceea ce era aproape imposibil. 
                    Adormi și într-o clipă sunetul goarnei de deșteptare îl trezi...uitându-se la telefon, ora era 5.00, iar acesta era pe silențios. Se trezi buimac, de parca nici nu a dormit, și ieși la înviorare în curtea interioară, neștiind ce-l va aștepta în cursul zilei.
                    - Plutoon, executați programul II de înviorare, apoi două ture de teren, asta de încălzire. Executarea!
                    Parcă avea nisip în ochi iar membrele nu-l mai ascultau. Simțea că leșină.       

                    Păși în biblioteca academiei, acolo unde se țineau ședințele de consiliu disciplinar. Era o tăcere apăsătoare și simtea ochii celor de la prezidiu urmărindu-l. Epoleții grei le apăsau umerii și toți cei cinci, fără excepție, îl priveau sentențios peste ochelari.
                    Prea mult nu auzise din ce se dezbătu, într-o liniște totală, era ca și drogat, poate și din cauza lipsei de somn. 
                     Monotonia fusese întreruptă de cel mai în vârstă dintre ei, din mijloc, care se ridică cu un aer autoritar.
                    - Consiliul de disciplină consideră că sancțiunea pe care o veți primi trebuie să fie una drastică, având în vedere faptul că de-abia sunteți în primul an și, după o săptămână de școală militară ați încălcat deja atâtea prevederi ale regulamentului militar. Respectiv: comportament neadecvat și jignitor la adresa unui superior, încălcarea consemnului, prin aceea că ați părăsit postul de pază, neglijență în ceea ce privește armamentul și muniția din dotare, și, ce este mai grav, complicitate la părăsirea unității de către colegi de-ai dumneavoastră, refuzând să-i identificați.
                   Se uită peste ochelari, cu o privire dezgustată... - Și portul neadecvat al uniformei militare... A propos, nu vă este rușine, domnule student, să veniți cu cămașa boțită în halul ăsta în fața comisiei de disciplină?
                    - 15 zile de arest, urmând ca următoarea sancțiune să fie eliminarea din Academie, fără posibilitatea înscrierii la o altă formă de învățământ militar. Aveți cuvântul, domnule student.
                    Va spune tot adevărul, văzându-i pe acești frustrați, îndoctrinați ai sistemului militar, se simțea nedreptățit și sancționat pe nedrept, va veni cu argumente cum că și-a făcut datoria exemplar, și printr-un concurs nefast de împrejurări a ajuns aici, îi va convinge de nedreptatea ce i se face...
                   - V-am dat cuvântul să vă apărați, aveți ceva de spus? Sunteți de acord cu sancțiunea ce v-a fost aplicată?
                   - Da...îmi pare rău pentru ce am făcut...aș vrea să mă odihnesc...

CAPITOLUL II

         Mereu se întrebase de ce un corp al clădirii avea gratii la geamuri, ba chiar și pereții exteriori arătau diferit, mult mai cenușii, mai neîngrijiți. 

        Subofițerul de pe scaun se juca cu un mănunchi de chei, învârtindu-le pe degete și îl întâmpină plictisit, fără a se mișca de pe scaunul peste care trecuseră ani grei.

           - Scoate tot ce ai în buzunare, pui aici, pe masă. Cureaua la fel, șiretele de la bocanci, la fel.

             - Urile.

             - Poftim?

             - Urile. Șireturile. 

             - Ooo, domnul student ne corectează...atunci ia lasă tu pe masă, colea, și vestonul și cămașa...tu mă corectezi pe mine, iar rostul meu aici e să te corectez EU pe tine! O sa stai doar în pantalonași, studențel! Rânji.

             Nu-și putea închipui că arestul unei academii militare semăna atât de mult cu un penitenciar. Un soldat cu pistolul mitralieră agățat de umăr îl conduse pe culoarul lung, iar pe la jumătate îi deschise o ușă din gratii. Pe pereții laterali erau fixate cu balamale două bucăți de placaj, ridicate și lipite de zid. După ce închise gratiile pe exterior, soldățelul plecă fluierând o manea, pe care de altfel o fredonase de la început. Și el, la fel de plictisit ca și "dom șef".

             Cu grijă învârti cârligele ce țineau placa pe perete, dar când o coborî, balamalele obosite de atâta rugină scârțâiră groaznic. Fluieratul "aș da zile de la mine" ce se îndepărtase părea ca se întoarce, la fel de calm și de plictisit.

            - Băiatu'! Canapeaua se lasă la orizontală la ora 22.00. Lipește-o înapoi de perete, mai ai opt ore până atunci. Să nu ne supărăm.

            "Aș da zile de la mineeee, să mai fiu o zi cu tineeee"...

                Programul era simplu. De la 8 până la 14 participa la cursuri și seminarii, apoi masa de prânz, după care înapoi la arest. Până a doua zi dimineață. Macar scap de înviorare...se gândi. Cina urma să-i fie adusă acolo de unul dintre colegii de grupă. Azi a trecut, mai sunt 14.                                       Nevoit să stea în picioare, începu să inspecteze. Ce dracu să inspecteze? O cameră de doi metri pe trei, "canapelele" lipite de pereți și în colț o gaură pe post de wc.
                 Dar pereții?
                Oho, câtă treabă avea aici. Fiecare centimetru era scrijelit așa că își propuse ca după-amiza să și-o petreacă așa. Cultivându-se.
     "AMR (au mai rămas N.R.) 17...hai liba! (hai liberare N.R.)"
        "Miha, te iubesc!"
        "De ce m-ați dat de lângă voi,
         De ce m-ați dat la carte?
      Aici e frig și e noroi, iar casa e departe..."
    "Vino să mă vezi înfășurat în clipe" și o inimă mare, desenată. Asta îl depășea.
       "Ana"...se uită mai atent și descifră..."a nam murit"...
       "Vino mamă să mă vezi
        Vin' la unitate
         Îmbrăcat în bluză albă
        Cum le fac pe toate"
      "Viața-i grea, dar o să treacă!"
       Și nici nu citise un colțișor. Se amuză copios, fericit că operele de artă continuă încât să-i umple ziua. 
          Odată cu apropierea serii începea să resimtă frigul și abia atunci constată că nu era nimic cu ce să se învelească. Ușa din capătul coridorului se auzi deschizându-se și în scurt timp printre gratii îl văzu pe Irimescu.
         - Uite Florine, asta ne-au dat să mâncăm, asta ți-am adus. Celebra varză cu carne. Unde dracu o fi carnea că n-am vazut la nimeni așa ceva. Măcar e caldă, mănâncă. 
              Soldatul era lângă el și își butona telefonul mobil fluierând aceeași piesă. Începea să-l scoată din sărite.
            - Irimescule, dar te-ai îngrășat, sau mi se pare mie?
            - Ei pe naiba m-am îngrășat! De la ce? De la varză? Și începu să râdă cu poftă în timp ce-i făcu semn complice cu degetul la buze să nu zică nimic.
              Santinela începu să se plimbe spre ușa din capăt, moment în care Irimescu scoase de sub veston o pătură, de fapt era o jumătate de pătură, la dimensiunile ei normale și i-o vârî printre gratii.
               - Ia-o, îi șopti, o să fie frig la noapte. Vezi cum o ascunzi să nu te vadă javrele astea.
                  - Vizita a luat sfârșit!! anunță cu o mutră oficială cel de gardă. Era comic.
                    Irimescu duse mâna spre tâmplă, ca un salut camaderesc și îl văzu plecând.
                   După câteva secunde, îl auzi strigând:
                    - Florinee, îți mulțumesc!  O să treacă, iartă-mă!!

CAPITOLUL III

                                             

                     - Ea e Marinela...e noua voastră colegă! Cum o salutăm?
                      - Bună Marinelaaaa, sunară în cor glasurile celor 25 de copilași îngrămădiți în băncile vechi ale școlii cătunului de munte.
                     Timidă și puțin speriată le făcu din mână dar nu reuși să le răspundă. Prin ciorăpeii albi, imaculați de altfel,  erau evidente julituri și răni violacee la ambii genunchi.
                      - Da acolo ce-ai pățit? întrebă o voce din prima bancă?
                      - Aaa, spuse, cu o privire tristă...bunica m-a pedepsit și m-a pus să stau pe...
                        - Marinela!!! o opri vocea impunătoare a  învățătoarei! parcă am discutat asta!!
                          - Da, da, doamna! am...am căzut pe niște coji de nuci! veni răspunsul pe nerăsuflate, inocent.
                          Atât de inocent încât toți elevii izbucniseră în râs.
                 Nu era nevoie de un alt motiv pentru care să înceapă să plângă, un plâns  cutremurător, cu suspine, abia mai putea să respire. Își puse mânuțele la ochi, dar lacrimile reușiseră să-și facă loc printre firele de păr negru, o culoare neobișnuită pentru acea vârstă.
                     - Hai gata, nu mai plânge, se auzi vocea mai blândă a Doamnei. Uite, o să stai aici, mai aproape de mine, în prima bancă, bine? Hai, te rog, gata...
                        - Bună, pe mine tot Marinela mă cheamă, îi spuse noua colegă de bancă, cu mâna întinsă. Vrei să fii prietena mea?
                      Ultima zi de școală a întristat-o cel mai mult. Știa că, în timp ce alți copii se vor juca, poate, ea va trebui să-și ajute bunicii. Și acea zi veni mai repede decât crezuse.
                         Norii negri se adunaseră pe cerul, în urmă cu o oră atât de senin, iar micuța rămăsese pe camp, "la adunat", cum spuneau localnicii, ceea ce se referea la adunatul fânului de pe parcele. Rămase singură întrucât bunicul era secretar, sau altceva, nu știa sigur ce,  la primăria micuței comune și de fiecare dată cineva o lăsa, îi aducea mâncare și apoi o lua acasă, cu fânul pe care tot ea îl încărca în căruță. Acum respectivul consătean era plecat să-i aducă de mâncare. Tunetele se auzeau din ce în ce mai aproape, era singurică acolo, nu avea unde să se adăpostească. Începuse să curgă ca din găleată dar nu avea unde să se ascundă. Se așeză lângă o căpiță și...doar plângea...
                 Cu rochița-i udă, păși în verandă, după ce, într-un târziu (mult prea târziu, n.a.), vecinul venise să o ia.
                  - Da tu n-ai văzut că începe să plouă? De ce n-ai venit cu Vasile cu căruța mai devreme? Și acu ce tremuri lângă sobă? Crezi că ți-e mai cald dacă stai acolo? E vară, nu e focul facut! răsună vocea bunicii, mai temător decât tunetul auzit cu un minut în urmă.
                - Mișcă-te mai repede, că dacă stai așa o să răcești! Hai, n-auzi? Îmbracă-te în altceva și treci la crăpat lemne în șură, dar mai repede, ca să nu răcești!! Ia și mâncarea pentru Rela! Hai, acum!
                        Rela fiind o cățelușă pe care o adoptaseră de la șeful de post, care între timp se mutase și nu a mai putut să o ia cu el.
                    Chiar august fiind, își luase o bluză de lână grosolan împletită și ieși spre șură cu castronul cu lături în mână...lângă ușă, cățelul era în spasme, se uita la ea cu o privire rugătoare, neajutorată...după câteva contracții se opri...cu ochii umezi, rugători, spre ea...
                         - Mama Lorica, așa îi spunea bunică-sii, mama Lorica, a murit Relaa!!
                            - O îngropăm când o să se oprească ploaia, se auzi din casă. Dă mâncarea la porci, să nu o arunci!